Când o societate justifică bătaia unui copil, problema nu mai este o mamă. Problema este identitatea noastră.

Când o societate justifică bătaia unui copil, problema nu mai este la mamă. Problema este în identitatea noastră ca popor!

Nu cred că imaginile cu mama care își bate copilul în plină stradă sunt cea mai dureroasă parte a acestei povești.

Cea mai dureroasă parte sunt comentariile pe care le-am citit de la miile de femei care au spus că „fetița merita sa fie bătută pentru că a fost obraznică”.

Cele care au spus: „Și noi am crescut cu bătaia și uite că am ajuns oameni.”

Oare chiar am ajuns bine? Un om care apără agresorul , nu este deloc bine nici mental nici emoțional.

Ce spune acest caz despre identitatea noastră?

Eu vorbesc foarte des despre identitate, și ajut mii de oameni să lucreze la identitatea lor tocmai ca să-și poată depăși traumele și durerile sufletești!

Dar haideți să vorbim despre identitatea unei societăți.

Spunem că ne dorim să transmitem niște valori solide noilor generații... Cum?

Există credințe pe care nici măcar nu le mai punem sub semnul întrebării, pentru că au devenit „normale”.

Iar una dintre ele este aceasta că „Bătaia educă.”

Nu, bătaia nu educă, bătaia sperie.

Respectul obținut prin frică nu este respect, este supunere.

Iar un copil care ascultă pentru că se teme, nu învață responsabilitatea, învață doar că cel mai puternic are dreptul să decidă.

„Și noi am fost bătuți!” este probabil propoziția pe care am citit-o cel mai des.

Dar faptul că o practică a fost obișnuită nu înseamnă că a fost și sănătoasă.

Multe generații au făcut lucruri pe care astăzi le considerăm inacceptabile.

Societatea evoluează tocmai pentru că avem curajul să punem sub semnul întrebării ceea ce altădată părea normal.

Dacă astăzi știm mai multe despre dezvoltarea creierului, despre traumă și despre impactul violenței asupra copiilor, de ce am continua să repetăm aceleași modele?

Copiii învață cum funcționează lumea de la adulți!

Eu cred că educația pleacă întotdeauna de la adult către copil, niciodată invers.

Un copil nu vine pe lume știind să vorbească urât sau umilind, sau jignind.

El învață, observă, imită, absoarbe ca un burete ce vede in familie.

De aceea cred că responsabilitatea îi aparține adultului, nu copilului.

Dacă ești depășit și epuizat cere ajutor!

Am citit foarte multe comentarii în care oamenii spuneau:

„Dar cine o înțelege pe mamă? Poate era depășită.”

Poate că era, nu contestăm asta și nu judecăm.

A fi depășit emoțional explică un comportament, nu îl justifică, iar replici de genul ”fetița a meritat” pasează responsabilitatea de la agresor la victimă.

În 2026 există psihologi, terapeuți, grupuri de sprijin, cursuri de parenting, cărți, informație gratuită, etc

Există soluții.

Dacă simți că nu mai poți, cere ajutor.

Dar nu transforma copilul în locul în care îți descarci neputința.

Respect sau frică?

Cred că una dintre cele mai mari confuzii pe care le-am moștenit este că am confundat frica cu respectul.

Mulți dintre noi nu ne-am respectat părinții, ne-am temut de ei.

Este o diferență uriașă.

Respectul se construiește prin încredere.

Frica se construiește prin amenințare.

Iar un copil crescut în frică va deveni, de cele mai multe ori, un adult care evită conflictul, care nu își apără limitele, care caută aprobarea celorlalți sau care, va reproduce aceeași violență pe care a cunoscut-o.

Și mai este ceva ce cred că merită să privim cu sinceritate.

Uitându-ne la experiența acestei fetițe și la poveștile pe care le aud de ani de zile în cabinet, începem să înțelegem de ce atât de multe femei ajung să se ascundă, de ce își înghit cuvintele, de ce se supun tacit, până se anulează.

De ce le este teamă să spună „nu”.

De ce reacționează impulsiv în loc să acționeze conștient.

De ce le este atât de greu să pună limite.

Și, uneori, de ce rămân în relații în care sunt umilite, agresate sau abuzate.

Pentru că, dacă primul om care trebuia să te protejeze te-a făcut să te temi, înveți foarte devreme că iubirea și durerea pot exista în același loc.

Dacă ai fost bătut, umilit sau făcut să simți că nevoile tale nu contează, începi să crezi că așa arată iubirea.

Și, fără să-ți dai seama, poți ajunge să tolerezi și ca adult ceea ce ai fost obligat să tolerezi în copilărie.

Nu spun că aceasta este povestea fiecărei femei, dar este povestea multora.

Eu sunt una dintre ele.

Și știu cât de greu este să îți găsești vocea atunci când ai crescut într-un mediu în care vocea ta era redusă la tăcere prin frică.

De aceea mă doare atât de tare să văd femei care justifică bătaia unui copil.

Pentru că, în loc să fie generația care oprește trauma, riscăm să devenim generația care o transmite mai departe.

Este plin facebook-ul de postări în care femeia este responsabilă pentru relația de cuplu disfuncțională pentru că a ales familiarul (deci din orice direcție privim, femeia este vinovată) - și cu toate ca știm toate astea nu oprim abuzul.

Trauma transmisă din generație în generație!

O societate nu se schimbă doar prin legi, și nu începe în guvern.

Se schimbă prin oamenii care aleg să oprească un model.

Să spună:

„La mine se termină.”

Nu voi da mai departe ceea ce m-a rănit.

Nu voi transforma durerea mea în educația copilului meu.

Nu voi numi iubire ceea ce este, de fapt, frică.

Nu putem construi o societate sănătoasă pe un fundament de frică, abuz și agresivitate.

Nu putem crește adulți echilibrați dacă îi învățăm, din primii ani de viață, că valoarea lor depinde de cât suportă.

Nu putem vorbi despre sănătate mintală, despre relații sănătoase și despre o Românie mai puternică, fără să avem curajul să privim în locul din care pornesc toate acestea - FAMILIA!

Întrebarea pe care cred că ar trebui să ne-o punem, este despre noi, despre identitatea pe care vrem să o construim ca societate.

Vrem să rămânem poporul care spune „bătaia e ruptă din rai”?

Sau vrem să fim generația care are curajul să spună:

„Nu. Copiii noștri merită mai mult decât ceea ce am primit noi.”

Eu aleg a doua variantă.

Pentru că adevărata schimbare a unei societăți nu începe în Parlament, și nu începe nici măcar prin legi mai dure.

Începe în fiecare casă, în fiecare familie și în fiecare părinte care decide că trauma se oprește la el.

În fiecare adult care alege să nu mai dea copilului său ceea ce el însuși a primit.

Pentru că adevărata moștenire pe care o lăsăm copiilor noștri nu este casa, contul din bancă sau averea.

Este felul în care i-am făcut să se simtă în prezența noastră.

Gabriela Miu